Praf...de stele

E ca si cum as asculta zvonuri si coruri intr-o departare a sufletului si a vremii; este ceasul care porunceste gandului sa vorbeasca in tacerea care il asculta, ceasul blestemat al vrajitoarei celei rele numite soarta. Pe tamplele mele alearga inca pasii tai, pasii albi ai luminii venite printre lacrimi intr-un fel de menuet cadentat…asa m-am oprit cu ochii pe zari cautand raspunsuri in ochii stelelor si printr-un spontan acord am devenit copii ai clipei de noapte cu luna plina, nesomn si sentimente diafane. In noaptea lunga dar atat de luminata si treaza un fum gros pare sa atarne ca o umbra veninoasa asupra mea, manjind lumina pura a lunii…timpul trece straveziu iar gandurile apar si dispar intr-o dezordine aberanta. Ploaia incepu sa danseze inalt facand cuplul perfect cu lacrimile mele…cuplul, acel noi al absolutulu. Dar ce e absolutul?...e totul sau nimic, iar noi nici nu putem defini totul si cu atat mai putin nimicul…dar ei sunt absolutul, noi am fost si dragostea va fi pentru vesnicie…intunericul din sufletul meu e cea mai lunga noapte a pamantului, luna celorlalte ar fi avut loc sa joace in ea, sa danseze si sa cante iar gandul meu care intra in mirarea unei secunde nu stia destinul secundei urmatoare. Pe strazile nu de mult batute de noi la pas merg acum semnul infinitului, vecin cu luna, soarele si toate zodiile iar lumea oamenilor se indeparteaza incet, cu zgomotele si vorbele ei, se indeparteaza peste orizontul amagirii si amintirii, ca o alta viata lasata dincolo de moarte. Sunt un amestec de somn cu ochii deschisi, si de vis cu ochii inchisi, de somn si nesomn, de izbucniri in viitor – intr-un viitor de culoarea lalelei negre – de spaime uneori invinse, alteori invingatoare, dar alungate toate de o mare bataie de inima care inca nu si-a uitat trecutul.