plec pe marte

Ma tot gandesc de cateva zile incoace ca ar fi cazul sa plec, sa imi iau zborul, sa decolez...nu stiu cum sa iti spun dar mi-a ajuns, de cafenele, de dupa-amieze plictisite, de cartile din biblioteca citite si recitite, de ora pierdute inutil in spatii virtuale, de intrebarea: unde pleci? de unde vi? de ce e din nou 3 dimineata? (si lista poate continua), de tine indragostit lulea de ea (irelevant cine e), de zgomotul tramvaiului care ma trezeste invariabil la 6 dimineata (aparent m-am dezobijnuit), de tigari, de condus brambura prin oras...de toti si toate. Si daca tot stau si ma gandesc ca trebuie sa plec am decis, maine o iau la picior...sau poate poimaine...de ce poimaine? pai, sa vedem; pentru simplul fapt ca e luni, iar eu am invatat ca lunea incep toate, saptamana, scoala, job, vieti noi, toate incep luni. Asa ca de ce m-as impotrivi eu cliseelor sociale si as decide ca la mine lucrurile incep marti? Hai sa intram in normalitate domle' ca si asa mi s-a spus de prea multe ori in ultima vreme ca am devieri comportamentale (inca in limitele bunului simt, dar de', sunt acolo). De luni schimbam placa, devenim normali, sau mai precis, la fel ca toata lumea...Asta o spun acum, nu voi fi niciodata la fel ca toata lumea; voi fi mereu cea care are nevoie de 5 minute in plus, cea care rade prea zgomotos, se impiedica, iubeste sa isi conduca masina mai ceva ca un baiat, are parul prea cret si mai nou tocurile prea mari (pentru ca de partea cu inaltimea persoanei mele si ce crezi tu despre ea sincer, nu imi mai pasa).
Ne vedem luni, la un ceai in Parcul Central si punem anul ce urmeaza la cale...iar de restul, de vor dori sa mai zaboveasca prin audienta pentru a asista la spectacolul vietii mele, sunteti bine-veniti, de nu, nici o problema, cu ocazia asta se elibereaza locuri pentru noi spectatori.
Carpe noctem! pentru anul ce urmeaza si please God, don't let me be the hideous teacher that all the students want to kill!

Pe luni! Am zis!

Would you wear my mask for a day?

Nu este vorba de forma, este vorba de idei mi-am spus. Cu riscul de a nu avea nicio logica, m-am hotarat sa scriu si in noaptea asta, sa scriu furtunos si degeaba...sa scriu asa cum curge sangele amintirilor prin mine, fara folos dar ca un tumult si amalgam de sentimente. Spun degeaba pentru ca la fel ca multe altele din lumea asta si randurile acestea vor ajunge sa pluteasca in neantul trecutului meu...poate iti vei odihni privirea cateva momente peste ele, dar apoi vei uita...si asta ma aduce de unde am plecat, forma nu conteaza atat de mult cat ideea...pt ca ideea ti se va intipari in memorie, va dainui acolo, o vei modela insa dupa bunut-ti plac, draga cititorule, pentru a o personaliza, a o face a ta, un avatar al mintii tale ce poate fi schimbat in orice clipa.
"Filozofari in miez de noapte", imi spun, "de fapt ce miez...sunt doua trecute fix, cum spunea un mare om, si eu iar nu dorm. Ma intreb, "oare gandesc prea mult?", caci gandurile nu imi dau pace, alearga hoinare pe tamplele mele si imi tin genele de vorba...si atunci ii spun mintii: "vreau sa ma odihnesc!"...iar ea raspunde: "atunci cand nu te vei mai gandi la sfarsituri, cand nu vei mai privi viitorul apropiat ca pe ceva asemanator unei prapastii fara fund, cand iti vei da seama ca although everything good comes to end, something even better mught begin poate vei reusi sa iti odihnesti pleoapele pe un zambet si nu pe o lacrima, cum o faci deja de ceva vreme". Asa ca va invit, doamnelor si domnilor, sa zambim, chiar daca nu avem de ce, chiar daca nu ne dorim, chiar daca nu simtim, pe principiul banal si arhicunoscut ca "maine poate fi mai rau (desi in mintea noastra ne spunem mereu, sper sa nu fie)" sau gandidu-ne ca si daca nu ne rezolva toate problemele, acel zambet poate intriga suficient incat sa merite efortul.

Tu ce masca vei purta maine?

Am gasit astazi ceva ce m-a inspirat si in ce m-am regasit intr-un mod ciudat, intr-o existenta care pare de multe ori inutila dar din care simt ca trebuie sa gust pana la ultima faramitura...impartasesc acum cu tine ceva scris de o draga prietena:

"Atunci când ştii sigur că o să cazi, spunea Raluca. Atunci când ştii sigur că o să mori, sublinia Emil. Atunci când ştii sigur că o să fumezi până la ultimul filtru, că o să bei până la ultimul pahar, că o să dansezi până la utima piesă, că o să iubeşti până la ultimul geamăt, că o să crezi până la cea din urmă Înălţare.

Şi atunci, care mai e scopul?

Atunci când ştii sigur că o să rămâi… încerci să te decizi dacă mergi la cumpărături cu un card nelimitat sau te măriţi în blugi…" (Mara)

Sleep running through my veins!

Here I am again...sleepless in DTM Airport. To be honest being bored to death wasn't my initial plan for ending this life, but let's say I have to settle with it for now! 6 o'clock in the morning and the second sleepless night in a row. I wonder what Carrie Bradshaw would do in my place, probably the same thing, writing as the only solution for total boredom, or blogging how we like to call it in our way too advanced 21 technological century.
Today I've been sad, yesterday too...it is really not nice to see people go, it is even worse when they suddenly became your friends after just a few months spent together. One might say (or already did)...I am incurable, I get emotionally attached to people against my will, and this might sound cheesy or might make me look bad, but to be honest some of them will be there in the back of my mind for a life time. I had one of my best months with all of you and times not easy to forget. But let's go back now to the real life...25 minutes till the check-in and then walking through the gate which takes me back to what I've been until 4 months ago...because as we all know...what happens in Osnabrueck, stays in Osnabrueck as one of the finest memories of our student life.

Ready and out!
See you next semester (or at least some of you)

ce suflet frumos ai mai ales cand stai pe tocuri de 12...

Si am revenit! daca va intrebati unde aflati ca la a doua mea casa, in Cluj, dupa un drum pentru care cuvantul "infernal" este mult prea dulce. Am invatat astazi din nou ce inseamna gara, ce inseamna amintirile la care te uiti cum dispar, cu un gust amar deodata cu placuta pe care scrie comunist "Timisoara Nord". Si te uiti mai apoi in gol, dupa care privesti inainte, la viitoarele amintiri care se vor contura timid in orasul in care nu mai ajungi, acolo unde scrie "Cluj-Napoca". Acum 2 ani, pe acelasi drum prafuit (dar cu un tren net mai curat decat acceleratul Timisoara-Botosani), ma incerca un sentiment de tristete si frica; acum un an sentimentul s-a transformat in nerabdare, in dor si bucurie, iar acum, azi, plec de acolo cu un gust amar. Nu, nu sunt trista (in cazul in care va intrebati), sunt doar dezgustata de jegul existential in care traim. Am incetat sa mai sper ca "tu" (oricare ai fi) esti altfel...nu, nu esti! si nu vei fi niciodata, pentru simplul fapt ca nu poti. Intr-o zi poate vei vedea acel lucru pe care ti l-ai dorit, pe care ai crezut ca l-ai primit si ca il ai, ca este deja al tau si ca ti se cuvine. vei realiza insa mai apoi ca de fapt nu l-ai avut si nu-l vei avea niciodata...acela sunt eu, iar eu imi apartin mie. De ce? Pentru ca acum, mai mult ca oricand sunt doar a mea. Nu e vorba de nicio declaratie feminista, asta simt sau, mai bine zis asta am invatat sa simt. Si nu, daca va intrebati sau v-ati intrebat vreo-data daca merita? nu! nu merita!...va merita doar atunci cand va vrea cu adevarat sa stie cine esti, si nu doar "pe sub jartiere"!

Ce alegi? Cosmopolitanul sau cartea de povesti?

Neantul ne acopera. As vrea sa scriu acum despre lume si despre mine. Eu nu ma identific insa cu lumea, ea pare acum prea mare pt mine darr prea mica pt ca eu sa am loc sa joc in ea . scriu acum la inceput de viata si spun inceput pentru ca au trecut 19 ani si parca nu a trecut nici unul. Relativitatea timpului ma invaluie si simt cum ma inghite pamantul lui dumnezeu. Scriu acum despre un inceput departe de tot ce am invatat, de tot ce am avut, de tot ce am iubit si inca iubesc. Sunt departe de mine si nu ma regasesc nici printre randuri, nici in carti nici in paharul de "Cola cu lamaie". La inceputul aceste expreiente launtrice numite viata, acel cola cu lamaie a fost inlocuit de un mult mai sofisticat frappe, si odata cu el eu cea de atunci a fost inlocuita de eu cea de acum. Ma plimb pe strazi nicidecum pustii dar atat de goale, si mi-e dor de pustietatea strazilor din "satul cu tramvai", pustietate plina de sentiment, de dor si de mirosul ocrotitor a tot ceea ce stiam deja. Simt acum ca am dat totul pentru nimic si atunci scriu, pentru a comprima nimicul meu si a-l da posteritatii. Sper ca tu, prietene, sa faci din nimicul tau ceva, in singuratatea ta invata ca si peretii iti pot fi prieteni, si hratia si penelul si literele invatate de demult. Invata ca si perna ce iti suporta lacrimile te poate asculta, ca strigatul tau va fi la fel de auzit de ea ca de cei ce acum te inconjoara. Invata sa iti accepti singuratatea ca pe o maturitate dar nu te complace in ea. alearga sa te cunosti chiar si atunci cand nu te regasesti, danseaza ca sa iubesti, chiar si atunci cand acest lucru nu iti e permis, zambeste ca sa cuceresti chiar daca nu crezi in zambetul tau ca in acela imaculat vazut intr-o revista, priveste ca sa iti amintesti. Alearga, danseaza, zambeste, priveste, daca poti si iti permiti luxul iubeste iar din cand in cand acorda-ti un moment in care sa fi tu! DA! inca am voie sa fiu eu, inca am voie sa am doar 19 ani, inca am voie sa fiu copil, inca am voie sa nu dau dovada de maturitatea pe care tu mi-o ceri fara ca asta sa fie confundata cu prostie. Si daca tu o numesti prostie, inseamna ca tu nu mai sti sa fi copil, inseamna ca pana si inteligenta ta e relativa.
Si dupa ce mi-am permis sa fiu copil, imi voi lua din nou pantofii cu toc si sacoul negru, nu voi uita fondul de ten si rujul rosu si nici Cosmopolitanul din geanta mult prea mare dar niciodata destul de incapatoare. Imi voi scrie din nou in frunte crezul cum ca voi ajunge si eu mare, ma voi stradui din rasputeri sa fiu perfecta chiar daca asta nu se va intampla niciodata si voi creste din nou. Dar stiu ca mi-am odihnit lacrimile in copilul din mine, in fetita creata ce inca nu e femeie, dar de multe ori se vrea a fi. Poate prea devrem sa fiu femeie, poate prea tarziu sa fiu copil, dar poate momentul ideal sa fiu cate putin din fiecare. Norocosilor voi ce le cunoasteti pe amandoua cele ce zac in mine. Si stai, nu te agita, nu am zis sa ma crest, pentru asta exista constiinta mea. dar da-mi timp sa cresc si dca imi suporti umbra ce se va extinde continuu, accepta-ma langa tine. Dar nu imi lua armele si sperantele si visele, sustine-ma si plangi cu mine, iar daca nu o faci nu imi judeca lacrimile. Inca nu stiu ce vrei, fetita sau femeia, rujul rosu sau buclele inocente, maturitatea sau stangacia? Ei bine, daca nu te poti decide, cu atat mai bine, odata cu mine le primesti pe toate, si Cosmopolitanul si cartea de povesti din amintirile bunicii. Tot ce te rog acum e sa le iei ca atare, nu incerca sa le schimbi le voi schimba eu pe toate atunci cand va veni momentul, accepta-ma pe mine, fetita creata care isi doreste atat de mult sa spuna un simplu dar atat de complicat "te iubesc!".

Este iar soare...

este iar soare peste oraselul meu prafuit si uitat de lume dar niciodata de mine. Plec din nou pentru a ma putea intoarce, ingramadita printre muntii de bagaje ce mi-au invadat camera, incerc sa deslusesc intelesul ultimelor ore petrecute acasa. e unul din cele mai frumoase cuvinte pentru ca aici, acasa, ma asteapta intotdeauna o imbratisare calda, un zambet drag si cunoscut, o vorba buna...aici sunt linistita, e linistea mea si a mintii mele. plec cu gandul ca in 10 zile ma voi intoarce pe meleaguri de mult cunoscute. plec din ceea ce a fost una din cele mai frumoase vacante, un amalgam de sentimente, prea putin gandite, care nici azi nu isi gasesc logica si explicatia, dar azi au obosit sa o mai caute. am venit si iubeam, plec si iubesc in continuare, doar ca acum ma iubesc mai mult pe mine, fetita sau femeia, pe amandoua cele din mine, ele sunt mai importante decat ei, decat ei toti la un loc...cat timp voi mai avea bronzul pe piele stiu sigur ca nu voi uita, bronzul si soarele imi vor aminti mereu... sau cel putin pana cand le va inghiti gerul iernii...pana atunci insa I'll continue to be the cinnamon skin to bring sin to your mind!