Would you wear my mask for a day?

Nu este vorba de forma, este vorba de idei mi-am spus. Cu riscul de a nu avea nicio logica, m-am hotarat sa scriu si in noaptea asta, sa scriu furtunos si degeaba...sa scriu asa cum curge sangele amintirilor prin mine, fara folos dar ca un tumult si amalgam de sentimente. Spun degeaba pentru ca la fel ca multe altele din lumea asta si randurile acestea vor ajunge sa pluteasca in neantul trecutului meu...poate iti vei odihni privirea cateva momente peste ele, dar apoi vei uita...si asta ma aduce de unde am plecat, forma nu conteaza atat de mult cat ideea...pt ca ideea ti se va intipari in memorie, va dainui acolo, o vei modela insa dupa bunut-ti plac, draga cititorule, pentru a o personaliza, a o face a ta, un avatar al mintii tale ce poate fi schimbat in orice clipa.
"Filozofari in miez de noapte", imi spun, "de fapt ce miez...sunt doua trecute fix, cum spunea un mare om, si eu iar nu dorm. Ma intreb, "oare gandesc prea mult?", caci gandurile nu imi dau pace, alearga hoinare pe tamplele mele si imi tin genele de vorba...si atunci ii spun mintii: "vreau sa ma odihnesc!"...iar ea raspunde: "atunci cand nu te vei mai gandi la sfarsituri, cand nu vei mai privi viitorul apropiat ca pe ceva asemanator unei prapastii fara fund, cand iti vei da seama ca although everything good comes to end, something even better mught begin poate vei reusi sa iti odihnesti pleoapele pe un zambet si nu pe o lacrima, cum o faci deja de ceva vreme". Asa ca va invit, doamnelor si domnilor, sa zambim, chiar daca nu avem de ce, chiar daca nu ne dorim, chiar daca nu simtim, pe principiul banal si arhicunoscut ca "maine poate fi mai rau (desi in mintea noastra ne spunem mereu, sper sa nu fie)" sau gandidu-ne ca si daca nu ne rezolva toate problemele, acel zambet poate intriga suficient incat sa merite efortul.

Tu ce masca vei purta maine?

Am gasit astazi ceva ce m-a inspirat si in ce m-am regasit intr-un mod ciudat, intr-o existenta care pare de multe ori inutila dar din care simt ca trebuie sa gust pana la ultima faramitura...impartasesc acum cu tine ceva scris de o draga prietena:

"Atunci când ştii sigur că o să cazi, spunea Raluca. Atunci când ştii sigur că o să mori, sublinia Emil. Atunci când ştii sigur că o să fumezi până la ultimul filtru, că o să bei până la ultimul pahar, că o să dansezi până la utima piesă, că o să iubeşti până la ultimul geamăt, că o să crezi până la cea din urmă Înălţare.

Şi atunci, care mai e scopul?

Atunci când ştii sigur că o să rămâi… încerci să te decizi dacă mergi la cumpărături cu un card nelimitat sau te măriţi în blugi…" (Mara)

Zambet ars de soare

Am auzit astazi ca marii ii este dor de mine...si ce am mai auzit este ca si mie imi este dor de ea, asa cum am cunoscut-o de la 14 ani, in fiecare vara in Vama Veche. Nostalgie ma inceraca rostind cuvintele sinonime cu adolescenta mea. Trimite-mi te rog o scrisoare de la malul marii mele, adauga in plic un gram de sare, o farama de nisip, iar in loc de timbru lipeste amintirile noastre pe spatele plicului. Nu ar avea niciodata loc pe un timbru atat de mic, dar rogu-te incearca. Incearca sa iti amintesti cine eram si intreaba-te cine suntem. Aminteste-ti de sacul de dormit de pe plaja, de pielea prea arsa de soare, de terasele pline din zi pana in nopate, de tequila si de dansul descult din Vama Veche.
Eu acum scriu si contemplez la un 1 mai in Vama. Ma transpun, simt si visez cu sare pe buze si marea curgandu-mi prin vene. Intre tamplele mele marunte e doar vantul si soapta ta. Sper sa ma intorc ... Sper sa fie inca acolo, ea si adolescenta mea ...si toate amintirile adunate intr-un crampei al sufletului...Visez mare si plaje pustii si intinse, fara urma anilor ce au pasit pe ele, dara griji si cu urma corpului meu pe ele, cu urma zambetului meu prea ars de soare si a gandului tau fugind catre mine. Mi-e dor...