Orele 23.30 intr-un 19 august plin de aer de tinerete in inima Bucurestiului, la Romana mai exact:
-Hai in Vama!
-Hai!
7.30 a doua zi, dupa 2 ore de somn, o cafea tare in spatele unui oarecare minister, m-am trezit din nou pe un drum ce imi parea cunoscut,din amintiri pe care se asternuse de mult praful, pe care nu mai credeam vre-odata sa le regasesc la fel de vii pentru ca de...vorba aceea, am crescut...
mi-am intins insa piciorusele excesiv de lungi in nisipul din Vama;atunci mi-am dat seama ca nici macar nu plecasem vreo-data, ca anii ce au trecut peste noi nu au dizolvat sarea si piperul noptilor desculte de pe plajele virgine din capatul Romaniei.
sanii mei si-au reconfirmat astazi declaratia de independenta facuta cu ceva ani in urma in acelasi nisip plin de amintiri crapate la fel ca scoicile pe care calc acum.
Ne-am hotarat astazi noi, eu si cu mine, fara tine, ca ne place cine suntem, cine am fost si ca asteptam cu nerabdarea unui copil sa aflam cine vom deveni. Mister nerezolvat inca, dar care isi pastreaza aura pentru simplul fapt ca este o ecuatie prea complicata pentru a putea fi rezolvata la 21 de ani.
Expiratul tot acolo, la locul lui; vamaiotii si ei pe aceleasi plaje cu panzele lor de vise in fata corturilor, dansul descult in nisip de la miezul noptii in nisipul rece,l-am gasit si pe el...ma astepta inca. Berea deja pusa la rece si ciorba de vacuta, traditie deja dupa cele 3 autocare schimbate si 48 de ore in care singura companie a stomacului meu fusese un sandwich.
Incognito, pe nepusa masa si/sau spontan am plecat sa ne gasim, sa ne regasim...asa cate o nebunie pentru fiecare vara ca sa avem ce povesti nepotilor.
Pielea imi e arsa de soare, sufletul ars de tine, dar incetul cu incetul se vindeca, pielea se coojeste, apare in schimb,in locul fostei cicatrici o piele noua, alba, fina, pura si parca de neatins, la fel ca visele si sperantele.
S-a intunecat. Un cocktail, doua, o sticla de vin, o tequila, doua. Angoasa. Nisip rece si valuri ce mi se pleaca la picioare. Se inclina in fata mea si imi dau buna seara. O lacrima. Doua. Trei. Mai multe. Un potop de lacrimi. Vant, cand dinspre tarm, cand de pe mare, cand cald, cand rece, la fel ca dragostea noastra. Am simtit lacrimi alunecandu-mi pe varful degetului mic de la picior. M-ai cuprins toata, m-ai inghitit, iar acum incerc si nu stiu cum sa scap. Un val intreba: de ce apa ce izvoraste din ochii tai e la fel de sarata ca si viata mea? - Pentru ca imi innec lacrimile in marea ce ti-a dat nastere si ce te va lua la ea in cateva clipe, i-am raspuns. Apoi el a plecat. Strigat in larg si pe mal si in mine. Apa ma spala, ma curata...sunt pura acum si sarata ca marea; s-a confundat cu lacrimile mele iar eu nu mai stiu sa fac diferenta intre ele...poate e mai bine asa...medicul meu...marea, soarele...sper ca vara sa nu se termine niciodata, valurile sa nu plece nisipul sa ma iubeasca iar marea sa ma ia la ea...imi e bine, zambesc, rad cu pofta!
Maine din nou soare si din nou cei doi spiridusi ce isi vor independenta in vama veche.
P.S. You look like spring, he told me!
S.
